Traian Filip iconoclast

Între 1975 şi 1979 Traian Filip a scris diferite articole de critică pentru revista SĂPTĂMÂNA al cărei director, Eugen Barbu, este autorul unuia din puţinele romane bune apărute în România după război, Groapa. Politica lui Barbu în partid, aureola de scriitor de talent, îi dau platforma necesară de la înălţimea căreia îşi poate permite să atragă pe oamenii de talent şi să respingă pe epigoni. Din cauza asta se află în permanent conflict cu lumea şi confraţii, mai ales cu epigonii. Unii îl acuză de plagiat. Pe Filip îl socoteşte prieten şi a publicat în SĂPTĂMÂNA articolele cu pricina.

Articolele nu erau agresive, dar conţineau regulat înţepături la adresa unor nume importante şi ironizau mulţi nechemaţi care se împăunau cu demnităţi culturale. O culegere a acestor articole, cu titlul Falsificatorii de imagini, a fost publicată de Josif Constantin Drăgan la Milano. Unul din articole, Pavana la o infantă defunctă, este transcrierea unei scrisori de protest împotriva lui Titus Popovici. Filip ceruse ca scrisoarea să fie citită în biroul de conducere al Uniunii Scriitorilor, ceea ce nu i s-a aprobat. Atunci Filip a circulat scrisoarea printre prietenii lui din Uniune şi apoi a publicat-o în volumul amintit mai sus. Reacţia lui Titus Popovici a fost imediată: s-a asociat cu o bună parte din cei ironizaţi de Filip şi cu toţi s-au adresat înaltei conduceri de partid cerând arestarea îndrăzneţului. Au arătat că Filip scosese manuscrise din ţară fără aprobare, că difuzase calomnii pe seama unor importante personalităţi politice, că adusese daune literaturii române şi aşa mai departe. Filip, deşi la Milano, nu era câtuşi de puţin izolat de cei din ţară (Josif C. Drăgan era în relaţii directe cu preşedintele Ceauşescu) şi a reuşit să-şi prezinte apărarea în versiune proprie. Din discuţiile care au urmat a reieşit că diferendul avea o semnificaţie mai importantă decât opiniile contradictorii ale părţilor, că putea fi folosit cu abilitate mai ales în străinătate, că era mai bine să nu se condamne în public cartea lui Filip. Evitându-se o discuţie în presă, se putea crea impresia „libertăţii de opinie”. Ca urmare, nimeni nu s-a atins de Traian Filip. Vasile Nicolescu, aflat la conducerea editurilor în Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, însărcinat să analizeze consecinţele difuzării în România a cărţii lui Filip, i-a comunicat acestuia acordul său şi i-a dat autorizaţia de a difuza pe cont propriu, în România, un număr de 3-400 de exemplare, prin poştă, la personalităţi „cu simţul răspunderii”, care nu vor face caz” de ironiile din carte.

Finalul acesta poate fi interpretat ca o victorie momentană a autorului, Filip, împotriva obstrucţiei şi dogmatismului. Transmiţând informaţia de mai sus prin poştă în străinătate, autorul scrisorilor nu arată cine au fost beneficiarii, adică cei ce au primit şi citit cartea, nici nu descrie reacţia lor după citire, ceea ce ar fi fost foarte instructiv.

Cartea a fost expediată de la Roma şi Lugoj, adică de la două din sediile Fundaţiei Drăgan, alte exemplare chiar din Bucureşti, de la locuinţa lui Filip. Unele exemplare au fost trimise câtorva miniştri cu o dedicaţie în care Filip sublinia faptul că „epoca dogmatică a fost condamnată de actuala conducere de partid şi de stat”, aceasta fiind teza majoră a lui Filip şi argumentul principal folosit de Josif Constantin Drăgan în discuţiile lui cu Bucureştii.