Sergiu Celibidache în SUA

Între 7 si 26 aprilie 1989, Sergiu Celibidache a fost în SUA cu Orchestra simfonică din München într-un turneu care l-a purtat din Los Angeles până la Boston, New York şi Washington, DC.; a călătorit aşadar de la Coasta de Vest la Coasta de Est.

Ştiind dinainte că va veni pe pământ american, şi ştiind cât de dificil este el în a accepta convorbiri cu străinii, chiar cu impresarii de care are nevoie, am rugat din timp un prieten care-l cunoştea să ne recomande în vederea unui interviu la New York. Prietenul şi-a îndeplinit misiunea cu succes şi maestrul, când a ajuns la New York, ne-a chemat la telefon, dar s-a întâmplat că plecasem în Europa într-un voiaj care nu suferea întârziere. Din mesajul verbal înregistrat în sistemul nostru de răspuns automat am înţeles că maestrul dorea să-l chemăm înapoi la hotelul din New York unde locuia. Din păcate, când ne-am întors din Europa, în mai, maestrul plecase.

Fotografiile care apar aici sunt făcute la München înainte de plecarea în turneu de Werner Neumeister, D. G. Ph. Ele au fost distribuite în SUA de impresarul maestrului, Frank Salomon din New York. Fotografia de pe afiş (executată de November and Lawrence, N.Y) a fost anume executată ca să creeze la privitor impresia de mişcare a mâinilor în timpul dirijării.

Celibidache are azi 76 de ani şi când apare la pupitru performanţa lui e considerată fenomenală, o apariţie legendară. Asta fiindcă maestrul are despre muzică o concepţie unică şi pe care nu o poate pune în practică decât foarte greu – şi când reuşeşte, se spune că este un fenomen. El are de aceea nevoie mai mult decât oricare alt dirijor de colaborarea şi înţelegerea instrumentiştilor, aceştia nu ajung să înţeleagă ce vrea, sau să execute ceea ce le cere, decât după un număr mare de repetiţii, uneori 12, în timp ce alţi dirijori se mulţumesc cu 2-3. Din cauza asta impresarii au mari dificultăţi în a-i găsi angajamente – deoarece câştigul de bani rezultat din concerte se reduce substanţial prin plăţile cerute de repetiţii.

Concepţia unică a lui Celibidache despre muzică are mai multe caracteristici, din care cele principale sunt următoarele:

– „Spaţiul muzical nu poate fi redus”, spune Celibidache de obicei, ceea ce înseamnă că, pentru el, muzica nu poate fi audiată decât în sala de concert. „Ceea ce se produce în spaţiul muzical original”, mai spune maestrul, „nu se poate reproduce în aceeaşi formă decât în acelaşi spaţiu”. La microfon, înregistrată pe bandă sau disc, performanţele în aer liber transformă sunetul în aşa măsură încât muzica îşi pierde caracterul. Acesta e şi motivul pentru care maestrul refuză de aproape patruzeci de ani să-şi înregistreze concertele. Cine vrea să-l asculte trebuie aşadar să meargă la sala de concert. Cum numai puţini oameni pot avea această ocazie, înseamnă că reputaţia maestrului se datorează mai mult aprecierilor transmise verbal decât studiului direct.

– „Execuţia n-are nimic de-a face cu partitura”, mai spune maestrul, „fiindcă în cursul execuţiei apare ceva pentru prima oară, chiar dacă ai dirijat aceeaşi piesă de trei sute de ori înainte. Dacă fenomenul ăsta nu se întâmplă, dacă nu apare ceva pentru prima dată, atunci actul creator nu e autentic, nu e veridic, e numai muzică din memorie. Din cauza asta, când dirijezi, singura preocupare e să uiţi orice ai făcut anterior”.

Astfel, fiecare audiţie la Celibidache e o performanţă nouă, un act creator original, chiar dacă e vorba de o lucrare dirijată anterior. O concepţie atât de subtilă nu-şi poate găsi comparaţie decât în pictură, când pictorul pictează acelaşi subiect dar în altă lumină sau din altă perspectivă. Exemplu este Claude Monet cu cele 34 de versiuni ale catedralei din Rouen.

El ştie din experienţă că studioul de înregistrări alterează caracterul unic al audiţiei şi sonorităţii într-o sală de concert. El nu se pregăteşte niciodată pentru ceremonialul concertului la repezeală între două avioane. Executarea unui astfel de ceremonial este pentru el un ritual care cere timp, mult timp, şi de aceea nu trece niciodată în fugă de la un concert la altul.

În fine, altă caracteristică importantă sunt „contrastele dinamice” pe care le cultivă Celibidache, dacă s-ar putea spune, în relaţie cu tăcerea. Pare absurd, muzica fiind alcătuită bineînţeles din sunete. Ceea ce urmăreşte de fapt Celibidache este să obţină un contrast între sunet şi o perioadă de tăcere a cărei durată variază în funcţie de textul muzical. Contrastul acesta e „dinamic” fiindcă, după perioada de tăcere, urmează un crescendo al cărui efect auditiv este amplificat tocmai de perioada de tăcere anterioară. Schimbările de tempo, uneori dramatice, operate în vederea obţinerii contrastelor, se răsfrâng asupra vibraţiei şi sonorităţii simfonice, asupra percepţiei la ascultător. Prin astfel de schimbări de tempo muzica se debarasează de aparatajul ei uneori greoi, ceea ce face pe unii critici să spună că la Celibidache muzica e „pură”. Altfel zis, fenomenul căutat de Celibidache afectează durata de execuţie, ceea ce e adevărat dar şi empiric, ca exprimare. Piesa durează mai mult ca de obicei, e adevărat, şi lucrai nemulţumeşte pe cei ce pun virtuozitatea tehnică înaintea artei. De pildă, când a dirijat Simfonia a 4-a de Bruckner, la Carnegie Hali, NY, piesa a durat 85 de minute (în loc de 61 de minute la Klemperer sau 67 la Sinopoli). Mişcările dirijorului erau pe alocuri extrem de domoale, uneori încetând aproape complet; erau momente când mâinile lui Celibidache atârnau inerte de-o parte şi de alta a corpului; cu toate acestea, instrumentiştii executau ca nişte demoni ai muzicii, ei singuri. Un asemenea fenomen s-a mai întâmplat cu mulţi ani în urmă, la Bucureşti, când Ionel Perlea, aproape paralizat* venise din SUA ca să-şi viziteze familia înainte de a-şi lua rămasul bun suprem de la lumea de aici. A dirijat atunci Orchestra simfonică a Ateneului cu o singură mână şi chiar fără ea. Înapoiat în SUA, Perlea a murit după scurtă vreme.

În era noastră de tumult, brutalitate şi primitivism, apariţia la pupitru a lui Celibidache, ponderat, gânditor, interiorizat, „irită pe epigoni. Ei îl socotesc demodat, absurd. În realitate, el este ceea ce ar fi un chietist modern, un dirijor chietist. Adept al modului Zen de gândire, budist prin convingere, el e un discipol al lui Sai Baba şi se consideră un „nou gnostic”. La întrebarea, „Ce stă la baza gândirii?” Celibidache răspunde, „Realitatea!”

Doctor în muzică de la Berlin, e profesor de fenomenologia muzicii la Universitatea din Mainz, dirijor-şef al Orchestrei simfonice din München, şi director general muzical al oraşului München. S-a născut la Roman, în Moldova, 11 Iul. 1912 din părinţi creştini ortodocşi. La apariţia acestor rânduri, e mort de câţiva ani.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: