Traian Filip antisemit

Sunt unii care au un drum al lor propriu. Traian Filip este probabil unul dintre aceştia. Deşi format de partid, el îşi trage o parte din sevă din vechile tradiţii, aceea ce constituie un păcat în ochii multor corifei, mai ales ai impostorilor. În Est, cei ce cad în acest păcat au de suferit greu; în Vest, nu sunt pedepsiţi, dar sunt îndepărtaţi sistematic din activităţile publice. De ce să n-o recunoaştem, trăim într-o lume divizată în două sfere diferite dar cu anumite obiective similare; cine se atinge de aceste obiective similare nu o duce bine. Fiindcă şi-a permis să ironizeze pe corifeii unei sfere fără să se închine corifeilor celeilalte, Filip a devenit vulnerabil.

Primul atac a venit din România. Unul din corifeii culturii, Ovidiu S. Crohmălniceanu, după ce a chibzuit cu prietenii şi aliaţii săi, Vitner, Răutu şi Nicolae Moraru, şi-a pus în gând să-i dea lui Filip o lecţie. Cei patru sunt din garda veche a Anei Pauker şi aparţin unei forţe bine organizate. Trei au adoptat nume româneşti, Crohmălniceanu, Răutu şi Moraru, frumos din partea lor. Având funcţii importante în partid au fost în măsură să se adreseze şefului statului, prin Crohmălniceanu, cerând încetarea aţâţării la ura de rasă la care „s-au dedat unii scriitori”, adică Filip.

Departe de a aţâţa la ura de rasă, pentru care n-avea nici o chemare, Filip nu făcuse decât să ia la vale nişte impostori care îşi dădeau aere de patrioţi, divulgându-le numele purtate la naştere.

Se pare că nici o crimă modernă nu e mai gravă decât să divulgi numele purtate la naştere de unii „patrioţi”. Crohmălniceanu era un avocat ideal pentru aceştia, făcând parte chiar din categoria lor cum zic gurile rele.

Îl sprijineau pe faţă Vitner şi Moraru. Răutu, al cărei nume la naştere era Lieba Oigenstein, nu-l putea ajuta direct deoarece se afla la index, fiica lui cerând „reîntregirea familiei”, adică emigrarea în USA la ruda lor Milton Shapp, o mare personalitate americană (fost guvernator al statului Pennsylvania), numele la naştere Mendel Shapira.

Pledoaria lui Crohmălniceanu la şeful statului a fost gravă şi documentată, cerând respectarea justiţiei socialiste şi încetarea activităţii duşmănoase a rămăşiţelor fasciste care încercau din nou să doboare „cuceririle poporului muncitor” Acuzatul se afla atunci la Palma de Mallorca, în conciliabul cu J. Constantin Drăgan, deci în imposibilitate de a răspunde pe loc; ar fi fost fără îndoială condamnat dacă nu s-ar fi ridicat în apărarea lui, cine credeţi?, Adrian Păunescu, adică unul din cerberii dogmelor. Ce l-a determinat pe Păunescu să ia apărarea lui Filip, deocamdată nu se ştie. Păunescu a demonstrat şefului statului că datele biografice nu pot fi eliminate din lucrările documentare, unele fiind legate de altele în mod obiectiv. Între timp şi Eugen Barbu a venit în apărarea prietenului său publicând despre el articole favorabile în Săptămâna. Şeful statului a sesizat interdependenţa dintre biografic şi documentar aşa cum i-a fost explicată savant de Păunescu, a considerat pledoaria lui Crohmălniceanu ca nefondată şi astfel Traian Filip a scăpat de ostracizarea supremă ce i se cuvenea în concepţia apărătorilor dogmei.

Crohmălniceanu era însă un prea vechi militant pentru ceea ce unii numesc abil „cauza poporului muncitor” ca să nu i se dea satisfacţie, i s-a garantat lui şi celorlalţi din categoria lui scutire absolută de înţepăturile articolelor lui Filip (adică de .„ura de rasă”), Eugen Barbu fiind şi el „convins” să înceteze publicarea scriitorilor din Săptămâna. Şi lucrurile s-au aplanat.

Astfel, principiul mult pregătit, bine alimentat şi servit străinătăţii, al „libertăţii de opinie în România de azi” a fost sacrificat pentru a se da satisfacţie lui Crohmălniceanu. Morala conflictului merită însă să fie reţinută: dacă se îngăduie partizanilor gândirii nedirijate o victorie faţă de un scriitor autohton ca Titus Popovici, aceştia să ia aminte că victoria nu mai e posibilă dacă se leagă de impostori. Jocul de-a gândirea nedirijată are şi el limitele lui.

Se pare că atunci Filip a căutat un sprijin în străinătate şi a distribuit câteva zeci de exemplare din Falsificatorii de imagini în Vest. Nici un ziar din exil nu i-a recenzat cartea până acum deoarece Filip nu se bucură aici, ca Goma sau Caraion, de gloriosul titlul de dizident, titlu cam parşiv dar deschizător de porţi. În plus, Filip n-a declarat ruperea relaţiilor cu regimul de la Bucureşti, nici nu şi-a arătat veneraţia faţă de entitatea dominantă aici, ca Goma şi Caraion.

Aşa se face că două agenturi ale românilor „liberi din Vest”, înţelegând să ofere grupului Crohmălniceanu o satisfacţie suplimentară (confraţii se ceartă câteodată dar se sprijină întotdeauna), au decis să-l pună la punct pe Filip şi să-i anuleze din Vest încercările de asanare literară. Astfel, un agramat de la Paris a scris în B.I.R.E. foaia intelectualilor de cafenea, că Filip ar fi „un vechi agent al securităţii”, ceea ce o fi poate adevărat (şi Generalul Pacepa a fost), dar neesenţial în acţiunea de faţă. Pentru agramaţi, astfel de acţiuni sunt categoric suspecte, mai ales când sunt exprimate în forme grele, gramaticale.

Tot aşa, doamna Monica Lovinescu, purtătoare a unui nume cu răsunet în literele româneşti, dar asociată unor agenţii ale contra-culturii, l-a menţionat pe Filip la Europa Liberă nu atât pentru partea pozitivă a acţiunii sale cât pentru relaţiile lui cu alt scriitor, azi decedat, Petru Comărnescu. Astfel, doamna Monica Lovinesu a deturnat şi ea atenţia ascultătorilor ei de la esenţial.

Cu alte cuvinte, atât agramatul de la B.I.R.E. cât şi doamna Lovinescu au servit cauza impostorilor din România iar nu a acelui ce a încercat o asanare. Întorcând spatele lui Filip aici în Vest, acestuia nu-i va rămâne decât să-şi uite bunele intenţii şi să caute o readerare la dogme. Dacă Filip ar fi omagiat pe stăpânii agramatului şi pe mentorii doamnei Lovinescu, atunci desigur Filip s-ar fi bucurat de mai multă atenţie, ba poate chiar de oferte îmbietoare, subvenţii şi publicitate. Ar fi trecut atunci din lac în puţ şi ar fi fost pierdut pentru cultură, asemenea lui Caraion. Cu alte cuvinte, ar fi îngroşat rândurile adepţilor acestei plăgi care se întinde peste tot, umanismul secular. Să sperăm însă că Filip nu va ceda revoltei fireşti de care e fără îndoială cuprins şi va afla că mai sunt şi alte căi, în această plurivalentă lume apuseană, nu numai căile contra-culturii.

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: