INEDIT – Şerban Andronescu: dimensiunea ascunsă şi analogiile estetice

 

F. Explică-mi fizionomia analogiilor estetice.

A. Artele şi literatura caracterizează secolul XX, adică formele estetice ieşite din combinarea unei arte a timpului (muzica, poezia) cu o artă a spaţiului (pictura, sculptura). Formele acestea au apărut la începutul secolului odată cu definirea în geometrie a continuum-ului quadridimensional şi a dimensiunilor aşa zis ascunse. Dimensiunea a 4a, când e corect înţeleasă, înseamnă timpul adăugat celor trei dimensiuni tradiţionale (existente în orice obiect de artă). După părerea celor ce ne-am ocupat de această temă, Brâncuşi este primul sculptor care a «văzut» şi a folosit această dimensiune, iar Comarnescu este primul critic care l-a înţeles corect pe Brâncuşi. De pildă, nu poţi «vedea» Coloana fără sfârşit de la Tg. Jiu dacă nu ţii seama de mişcarea privitorului (adică de timp) raportată la fixitatea sculpturii în spaţiu. Acest fel de contemplaţie l-am învăţat de la Comarnescu, în româneşte, şi l-am dezvoltat la College de France, la lecţiile prof. Huyghe. Mai târziu, în USA, l-am explicat în englezeşte şi franţuzeşte studenţilor mei şi auditoriului la conferinţele MLA. Dacă nu ne aşezăm la baza Coloanei (de unde vezi numai câteva trunchiuri de piramidă), dacă nu ne retragem apoi privind de jos în sus cum apar alte trunchiuri de piramidă, unele după altele, într-o înşiruire care ţi se pare – pentru un minut, două – «infinită“, nu vom înţelege niciodată de ce Brâncuşi a numit-o «fără sfârşit“. Într-un spirit asemănător (deşi diferit) trebuie contemplată Măiastra. La fel este cu Mobilele lui Calder sau cu maternităţile lui Moore. În poezia concretă, fenomenul apare aproape la fel ca, de pildă, în caligramele lui Apollinaire, în Le Coup de dés al lui Mallarmé, sau în proza transsiberianului a lui Cendrars. Toate sunt creaţii estetice extrem de specializate. De aceea criticii care nu observă această specializare dar îl califică pe Brâncuşi ca mare, profund sau extraordinar, nu spun, de fapt, nimic. Când aplici jocul categoriilor estetice la psihologia artelor a creaţiei artistice în general, vezi că fiecare creator are mărimea lui că nu există artist major sau minor, ci artist şi neartist, literat sau neliterat, poet şi nepoet. Creaţia artistică nu se poate judeca după volumul el, cum ai măsura stamba cu metrul. Nici nu-i poţi sonda adâncimile cum ai sonda adâncimea unui puţ. A spune despre Brâncuşi că e mare, cum fac unii critici din ţară sau din străinătate, fără să vorbească despre specificul artei lui, înseamnă a nu înţelege de ce Brâncuşi e sculptor şi nu cioplitor, de ce Picasso e pentru unii un mare pictor, iar pentru alţii un distrugător de artă.

A. Dimensiunea ascunsă aduce în domeniul observaţiei artistice o lume fantastică, neexplorată până recent. Ea va caracteriza poate arta şi literatura secolului următor. A fost descoperită şi discutată de un om al secolului nostru, Edwin Abbot, care a scris o cărţulie intitulată Flatland, o broşură de importanţă minoră pentru mandarinii politicii culturale, dar care conţine o lume extraordinară de idei.

O amoeba, zice Abbot, adică cel mai mic protozaur unicelular, o fiinţă atât de mică încât s-ar putea spune că e unidimensională, trăieşte pe suprafaţa lacului Flatland, adică într-un mediu bidimensional, având numai lăţime şi lungime. Amoeba deci nu poate vedea decât în cele două dimensiuni ale suprafeţii lacului. Un copil aruncă o minge în lac, adică un obiect tridimensional. Pentru amoeba, mingea devine un obiect unidimensional. Din mingea care se afundă în lac, amoeba nu vede decât atâta cât apare în planul apei, o linie care se măreşte şi apoi se micşorează pe măsură ce mingea se cufundă în apă. Cum amoeba vede numai în planul bidimensional al suprafeţii lacului pentru ea dimensiunea a treia nu există. Tot aşa noi, trăind în lumea noastră tridimensională, nu putem vedea în alte dimensiuni superioare care pentru noi rămân inexistente. Avem însă ceva care ne deosebeşte de amoeba, creierul, un computer extraordinar cu care putem vedea şi în alte dimensiuni pe care le numim ascunse.

F. Expui, de fapt, teoria relativităţii.

A. Fără îndoială. Dar dă-mi voie să atrag atenţia cititorului asupra faptului că, înaintea lui Einstein, altcineva a vorbit despre dimensiunile acestea, şi anume prof. Minkowski de la Universitatea Göttingen, considerată pe atunci capitala mondială a matematicii. Einstein a preluat teoria lui Minkowski şi, aşa cum se întâmplă deseori, a fost îmbrăţişat de mass-medii şi popularizat. Einstein e acum cunoscut în toată lumea iar Minkowski e uitat.

F. Dacă acest fel de a vedea în diferite dimensiuni e valabil, el ar trebui să aibă aplicabilitate şi în alte domenii.

A. Valabil este, deoarece a fost demonstrat de un matematician profesionist, Minkowski, şi dezvoltat de alt matematician, Einstein. Chiar eu, deşi nu sunt matematician, aş putea să demonstrez valabilitatea teoriei, dar spaţiul nu-mi îngăduie. Cele mai interesante aplicaţii se găsesc în analogiile dintre artele timpului şi ale spaţiului. în medicină, o modalitate de a vedea în altă dimensiune se numeşte sinestezie. Un participant la o conferinţă din San Francisco despre analogiile estetice era afectat de o sinestezie muzicală. În creierul lui, culorile se transformau în sunete. Ceaikovski avea o sinestezie inversă. Pentru el sunetele aveau analogii colorate şi inventase chiar un clavecin ale cărui clape erau legate prin sârme de becuri colorate câte o culoare pentru fiecare notă muzicală. Sonetul vocalelor al lui Rimbaud este o aplicaţie sinestezică în care fiecare vocală a alfabetului are o analogie în altă culoare. Un profesor de la Lyon, Robert Faurisson, a făcut o mare vâlvă în vremea când eram la Paris, la Sorbona, deoarece găsise o explicaţie erotică vocalelor şi culorilor lui Rimbaud. Ideea dimensiunii ascunse a evoluat mult după ce a fost exprimată de Abbot şi a creat capete de pod în domeniul vieţii extraterestre. Unii spun că fiinţe extraterestre trăiesc printre noi, dar că nu le vedem, fiindcă sunt structurate în alte dimensiuni, imperceptibile nouă, aşa cum mingea este imperceptibilă amoebei. Dacă nu aşa, atunci din aceeaşi cauză nu vedem sufletele după moarte.

F. Nu crezi că, mergând pe judecăţi de acest fel, putem să ne imaginăm orice, invocând dimensiunea ascunsă?

A. Nu chiar orice, fiindcă nu e destul ca ceva să fie invizibil pentru a fi şi inexistent. De pildă, timpul. Sau sentimentul iubirii. Sau fenomenele telepatice.

F. Dacă intri în domeniul percepţiei extrasensoriale de ce nu abordezi şi subiecte de sensibilitate paranormale?

A. Poate n-ai să crezi, dar am obţinut într-un laborator de cercetări kirliene imagini colorate de cea mai autentică expresie estetică.

F. Efectul kirlian s-a bucurat în România de o susţinută cercetare ştiinţifică.

A. Adevărat. Cunosc rezultatele obţinute în România. Am avut în mână, în vremea aceea, lucrările unor I. Fl. Dumitrescu şi C. Cojocaru. În continuare un coleg de la Brown University, Dr. Thomas Banchoff, a obţinut în computer imagini geometrice pluridimensionale de o perfecţie absolută, geometrică şi estetică, dar care nu pot exista în lumea noastră tridimensională – şi aici se află marea solicitare modernă: o artă inexistentă în realitate, dar posibilă în imaginaţie. Pictorul Escher este cunoscut pentru scările lui cu trepte care nu au nici un defect când le vezi în tablou dar pe care poţi sui şi coborî la infinit, ceea ce denotă că astfel de trepte nu pot exista. La New York, în Times Square, oricine poate vedea pe un perete înalt pictura unui cub format din tuburi. Pare un cub ca toate celelalte şi de aceea lumea nu se prea uită la el. Dar când îl priveşti cu atenţie, vezi că tuburile sunt îmbinate într-un asemenea chip, încât, dacă vrei să construieşti cubul în realitate, nu poţi.

%d blogeri au apreciat asta: